Raport. La sfârșit și început de drum.

Despre Eliza

E răcită de la o înghețată, nu de oricare, musai de vanilie, cumpărată vineri în parc, de parcă nu mai mâncase înghețată o viață, acum, na, poftim, poftă bună la roșu-n gât, cu tuse și indispoziții, numai bune de adăugat la programul nostru zilnic, la căruța deja încărcată, plină acum și cu febră și muci și mai ales tuse, cum îi stă bine unui om gospodar.

În rest, dacă nu e bolnavă e un deliciu pentru fratele ei mai mic, e lumea lui, model de urmat în orice, mai ales la țipat, fac vocalize de tot felul și măscării, de nu mai știi cine pe cine întrece.

Îi arată lumea. Interogativ. Exclamativ. Mă imită pe mine și spune de 2 ori neapărat. Uite, Andrei, cățelul? Cățelul!

Vezi? Copacul? Daaa, copacul!

Visează, o simt noaptea cum se ceartă prin somn, se foiește, acum și cu febra sub pernă. Vrea să stea mereu lângă mine, mai ales la bucătărie, se cocoață pe-un scaun și mă întreabă: pot să te-ajut cu ceva? și-apoi mă ajută. Îi dau treburi ușoare, de făcut clătite, de întins dulceața pe ele, de dus hainele spălate pe pat. E încântată, se dă rotundă în fața lui Andrei, că ea e mai mare, adică cea mare.

Mi-a zis odată serioasă: mamaaa, dacă ești supărată, îmi spui mie ce ai, da? Am râs pe sub buze, i-am promis c-o să-i spun, draga mea, ești omul meu de încredere!

Despre Andrei

Are 6 dinți, ieșiți cu greu, de parcă de când îl avem numai asta știe să facă: dinți. Mă alintă, el pe mine, mă mângâie pe față cu drag, mă trage de păr, mă caută de dinți ca o mamă de dar. Acumulează în fecare zi. De toate. Vrea să stea numai în picioare, e o mare ofensă să-l mai pui culcat sau în fund, vrea să meargă, să dea cu piciorul în minge, să urce pe biciclete, trotinete, tractoare, să se dea în leagăn, să fugărească pisicile din fața blocului. Parcă știe cum să epuizeze și să seducă o femeie, echilibrul perfect, n-am cum să-i rezist.

Despre Lucian

A trebuit sa cumpere un calculator nou, cel vechi a crapat pur si simplu. Cand e sa se strice ceva prin casa, se strica in lant, in serie, asta ar trebui sa fie o lege-a lui Murphy, noi am testat-o, de parc-ar fi trecut tornada defectiunilor pe aici, becuri, telefoane, cani, de toate. Si-a luat un hard nou, si-a pus windows 7 si screensaver cu Japanesse art, e multumit.

Desi in adancul adancului e destul de stresat, ca si mine, de ce viitor o s-avem, cum o sa ne fie, pe unde vom ajunge, poate plecam din tara. Cand plecam, cum plecam.

Despre mine

Exact acum un an mă internam în spital, iar dr. Gunea a scris un articol despre operația de colecistită pancreatită la o gravidă în luna a șasea, adică eu.

Atunci, în acele zile, am întâlnit oameni buni. Anestezistul meu, câteva asistente, câțiva prieteni. După 10 zile de re-animare m-am întors acasă schimbată. Mai cu poftă de viață, foame de viață.

Nicio carte de selfdevelopment, nicio teorie fizică, metafizică nu te învață ce-i viața mai mult decât apropierea de boală și de moarte. Aia e lecția ideală a unui profesor ideal. Și are loc o schimbare. De parcă ai fi fost pe drumul Damascului, te transformi în alt om.

Acum sunt bine, mă sperie boala și știu că doar regimul mă ajută, dacă nu-l respect, îmi e rău, un rău urât. Pe lângă regim, mă ajută tot ce-i frumos, ieșirile noastre, momentele noastre împreună, ăstea-s placebo meu, vindecarea mea.

Vreau un Paște liniștit. Vom sta cu copiii acasă, vreau ceva simplu și în meniu și în trăiri. Nu mai am aparat foto, parca imi lipseste ceva, niste maini secrete pe care le aveam si nu le mai am, dar e o lectie, de invatat sa traiesc fara obiecte, fara a depinde de ele.

Aș vrea o pauză.

Avem de plănuit, de mutat sau de stat, de hotărât cum și unde să mergem, pe care drum, și care-i mai de folos pentru noi, pentru copii. O să fac o pauză și de blog, blogul meu, peretele meu de scris, mâzgălit, pus pozele de peste zi. Ierbarul meu de plante culese pe drum, amintirile noastre ca familie.

Acum ceva timp nu-i mai vedeam rostul, mi se părea totul o zădărnicie, dar am mai scris. Și mă mir uneori dimineața când văd deja vreo 50 de accesări de pagină. Cine intră? Cine mă citește? De ce? Nu am sfaturi, nu  e un blog de parenting, nu fac reclame, recomandări, nu am lepșe, nu am premii așa cum îi stă bine unui blogger adevărat, și totuși unii vin să-mi citească amintirile. Ce se așteaptă să găsească? Când e atât de banal, de intim, de familie normală în stări și trăiri, fără nimic spectaculos, cu fraze cuminți, repetitive, alambicate, cu sau fără diacritice, cu sau fără importanță pentru alții, ușurele, ca niște compuneri de copii slabi, despre cum și-au petrecut ei zilele, vacanțele.

Așa l-am și vrut. Simplu, neîncărcat, ca o relaxare, doar ca să nu uităm unele și altele. Și așa am cunoscut prieteni fumoși, dragi, de suflet: Alina, Aurelia, Adra, Mari, Carmen și mulți alții. A fost o experienta de prietenie!

Dar am nevoie de timp. Suntem într-o mutare a vieții. Într-o schimbare, e important acum ce alegem. Cum alegem.

Voi mai scrie. Cand voi putea. Pentru ei.