adaptare, adaptare

dar s-o știm și noi...

Duminică am fost la teatru de păpuși, la Punguța cu doi bani.

Eliza își ia peste tot pe unde merge zânele. Are 6. Zboară pe lângă ea și lumea își întoarce capul după zumzăitul lor.

Piesa a fost slabă. Prost adaptată. Cu vocile abia auzite, cu muzica în surdină, fără multă mișcare, și-un text vai de el, sau vai de noi, cei mari, că nu mai știam cum să povestim copiilor ce se întâmplă acolo. Păi, spune povestea pe gustul lor, cum cere moșul babei un ou, și zgârcita nu-i dă, și moșul își bate cocoșul, care fuge de-acasă, și găsește o punguță pe drum.

Pune lumini și câtecele și dans. Fă piesa ușoară, să curgă de la sine, amuzantă. Fă o adaptare pentru copilași, nu pentru adulții care trebuie să prindă mesajul ascuns.
 Ei nu înțelegeau de ce sluga boierului vine și ia tot ce are baba prin curte, că așa trebuie să-i dai boierului tot ce ai tu, de ce ia acoperișul de pe casa moșului, de ce plânge moșul din cauza boierului.

Lasă doar aventura cocoșului năzdrăvan care iese din apă și din foc, fără asupriri moșiereșticomuniste inserate în adaptarea slabă.

Nu le-a captat atenția, s-au plictisit, s-au întins pe scaune, pe sub scaune, au mișunat peste tot, unii au plecat.

Eliza mă întreba de ce n-a adus cocoșul acasă multe vite pe care le-a înghițit în ograda boierului. Păi era greu să aduci pe scenă și alte păpuși animale. Recuzita e puțină și învechită. S-a umplut scena de praf când vizitiul a dat bice calului.

Al meu m-a întrebat la ieșire: ți-ar fi plăcut să fii păpușar?

Daaa, tare mult, doar pentru plăcerea de-a auzi de după cortină cum râd copiii și cum aplaudă.

Pentru că încă sunt sălile pline la teatru de animație. Păcat!