Ne fuuuug zilele una dupa alta, suntem prinsi in muncile parintesti si...intre timp...Eliza creste, creste. O sa ne trezim, candva, ca ne asteapta la usa o domnisoara timida, de mana cu bunica ei care o ingrijeste peste zi si noi n-o s-o mai recunoastem, asa cum nici regina din basme nu-si mai recunostea printul ce crescuse intr-un an cat altii-n trei.
Of!
Si atunci…ce faci? Intri seara, pe furis, in lumea ei si ti-e dragaaaaaaa, te cuibaresti ca intr-un culcus, te bagi la adapost si uiti de claxoane, oameni grabiti, certuri, facturi, sarcini lumesti…si te lasi vrajita de manute mici, de cantecele noi si pitigaiate, de ochisori veseli ca doua luminite si te clatini, ca-ntr-o barcauta din coaja de nuca pe care o impinge la vale cate un vers nou dintr-o poezioara la fel de noua, si e bineee, si ai vrea sa stai numai acolo, daca n-ar veni balaurii cu sapte capete: spalatul, bucataritul, calcatul si alte asemenea fioroase capete.
Eliza creste si eu ma mir ca prostul, cum de stie asta, cum de vorbeste asta, de unde le nascoceste si ce frumos le nascoceste si imi place s-o privesc cum se joaca si-mi explica bucuroasa ce a facut si deodata lumea mea matura si responsabila se umple de catei care-au fost hraniti cu pufuleti, de baloane rosii, de macarale care fac un bloc sau de printese Ralu cumparate de la magazin…si timpul e atat de bland atunci, parca se scurge totul ca ceasurile lui Dali si as vrea sa nu se mai termine.
Ai dreptate, lumea aceasta aparte - a copiilor, e minunata. Si fiecare vârsta aduce o alta cu ea, care mai de care mai frumoasa, mai plina. Suntem privilegiati sa ne bucuram de copii...Si cândva...fetita cu "ochi veseli ca doua luminite" va fi luata de "balaurul cu sapte capete" si la usa ei va suna o alta mogâldeata de mâna cu o alta bunicuta. Fiecare etapa trebuie savurata...Timpul nu uita niciodata sa întoarca clepsidra.
RăspundețiȘtergere