Stropi de prietenie

În seara asta am fost la concert.

Un concert de muzică religioasă, evanghelică.

După concert, copiii au ieşit afară să se bălăcească în apă.

Erau ortodocşi, catolici, protestanţi...nu mai conta.

Erau copiii acestui pământ, erau împreună şi erau bucuroşi.

Copilăria e minunată!

E inocentă şi ecumenică!

Să înălţăm zmeie!

Iubesc viaţa!

Azi am fost uşori şi zburdalnici.

Noi două

Uite, mama, o oghindă, să facem poze amândouă!

Uneori ne facem poze singure în geamurile magazinelor.

Ne copilărim şi ne maimuţărim.

Azi ne-am oprit şi ne-am strâmbat în geamul unei bănci.

Dacă m-aş fi gândit mult că înăuntru sunt oameni care lucrează la bancă şi râd de noi, n-aş mai fi făcut pozele.

Dar nu m-am gândit la ei.

Cât de bine e să te porţi liber, să nu ai presiunea celor din jur, a ochilor ce te privesc cum eşti, cum mergi, cum gândeşti.

Viaţa e o oglindă în care te poţi privi tu şi cei dragi aşa cum sunteţi, un geam în care te poţi strîmba şi alinta şi cât vrei!

Sfârşit de iulie

- Uite, Eliza, am venit să-l mai vedem pe Doamne-Doamne, oare ce mai face?

- Pictează!

Poate că Dumnezeu ne pictează fiecare zi aşa cum vrem noi, cu ce culori vrem.

Poate că uneori nu mai vrem nimic şi ne ascundem după frunze de îndoială şi de nepăsare.

Poate că de sus, Dumnezeu ne priveşte blând ghicindu-ne de fiecare dată chipul ascuns.

Şi ne iubeşte aşa cum suntem: gălăgioşi, mofturoşi, plângăcioşi.

Ca un părinte.

Ce ştiu despre credinţa mea e că fiecare zi e o binecuvântare.

E ca un zâmbet de arhanghel cuminte într-o zi de vară.

Viaţa e ca o horă a serafimilor, e o lumină galbenă revărsată peste tot, draga mea!

De ce devin anti

socială...

În blocurile noastre ANL, frumos văruite, trăiesc mulţi copii şi mame, desigur. Nu stau afară cu ele. Am încercat şi mi-am dat seama că sunt o mamă rebut, nu ştiu nimic pe lumea asta, nu voi câştiga competiţia între copiii noştri, pusă la cale în mintea lor atotcunoscătoare.

Nu-i dai de ăla???

Vai, îi dai aşa ceva?

Aia nu e bună, eu îi fac aşa, cel mai bine e..., cel mai bun e...mai degrabă faci asta...

e bine să te duci la dr. ăla..., să n-o îmbraci aşa..., să faci aşa...şi pe dincolo...

să ştii de acum...să ai grijă!!!

Până la Eliza nu aveam treabă cu ele. Nici soţul meu. Nu eram adepţii şlapilor şi ai grătarului de duminică din spatele blocului, presărat cu mici şi bârfe.

După ce-am născut, era inevitabil să ies cu fata afară şi să nu comunicăm, aşa că,

mi-am pus un zâmbet tâmp pe faţă, mi-am amintit cuvinte uşoare, de cartier, mi-am făcut curaj...şi-am ieşit.

Şi m-au întâmpinat:

Cum o cheamă pe fata ta?

Eliza

Cu z sau cu s?

cu Z!

Păi...cu s era prea de fiţe...E mai bine cu z...

În bloc avem doi copilaşi cu autism.

Eliza îşi împărţea jucăriile cu ei, când o mamă a ţipat la mine:
Nu o lăsa acolo, e handicapat!

De asta nu mai ies afară.

Mai avem de acumulat bun simţ.

Poate copiii copiilor noştri vor scăpa de prejudecăţi.

Poate genele intoleranţei şi ale prostiei nu se vor mai transmite mult timp.

Cine ştie?

Aseară în parc, un nene care dă copiii în carusel şi care duhneşte a transpiraţie şi a băutură când vine să-mi ia banii a lipit un afiş pe locul lui de joacă. Nu au voie copiii cu handicap.

Oare câţi copilaşi care nu merg bine, nu văd bine, nu aud se pot da singuri în căluţi?

Sigur vor fi însoţiţi de un adult. Şi atunci unde mai este pericolul? De ce punem oprelişti cu mintea noastră preaplinădesine? De ce o literă face diferenţa?

Cine hotărăşte cum şi cît şi unde să se joace un copil?
Cine interzice cele trei minute de bucurie pe care un copil cu handicap le poate trăi sus, în carusel, rotindu-se în căluţii lui şi în lumea lui?

Oare noi câte handicapuri avem şi nu le recunoaştem?

Când doi se ceartă

al treilea e mai câştigat!

Eliza se caţără pe statuile din parc.

Azi stăteam lângă statuia lui Eminescu şi i l-am prezentat, aşa, de conversaţie.

Eu: Uite, mami, asta e statuia unui poet, îl cheamă Eminescu! Ia zi şi tu!

Eliza: Emiescu!

Tati: Lasă Eminescu, zi topografie!

E

de la

Eliza e emoţionată

Gânduri galbene

În seara asta în parc

Eliza s-a jucat cu mingea ei galbenă şi ne-am fugărit toţi trei până am obosit de râs.

Pe cer era o lună mare, rotundă, că aproape se dădea de-a dura pe pământ.

Pe câteva bănci stăteau fete şi băieţi care cântau cântece religioase.

Erau veseli şi vorbeau despre Domnul.

Încă e bine aici.

Şi oamenii sunt frumoşi.

Azi ne-am relaxat (plouă)

Cu:

lecturile noastre de vară,

chef de păpuşi tricotate

domnul Urs,

cappuccino,

curcubeu

şi amprente colorate.

Aşteptăm soarele!

Indoor Rainbow

Daca te joci cu lumina de la amiaza

obtii

efecte vizuale

si auditive

Verde

Pauza de cafea.

Ne-am inspirat de aici.

Un leu de 4 anişori

Aş fi vrut ca ziua Elizei să fie vara, nu în mijlocul iernii.

Îmi plac petrecerile de copii în aer liber.

Petreceri colorate, gălăgioase, plângăcioase, cu baloane, steguleţe, trompete, zmeie, morişti de vânt, scaune mici, sucuri, zâmbete, coifuri, prăjiturele, fructe, muzică veselă.

Anişorii trec tiptil, tiptil, pe lângă fusta mamei şi, fără să-ţi dai seama, copilaşii cresc, devin prinţese cu mofturi şi codiţe asortate sau prinţi gata să lupte de pe calul lor năzdrăvan.

Nu avem ziua în mijlocul verii, dar avem prieteni care s-au născut vara şi mergem la petrecerea lor.

Să fii sănătos, Darius, să creşti mare şi cu suflet uriaş!

Nu mă uit la ştiri

Nu-mi plac ştirile negative.
N-ar mai trebui spuse. Nu fac bine oamenilor.
Aş vrea să vorbim despre evenimentele frumoase. Ne înalţă şi ne înseninează.

NU pentru: au murit tineri la parada dragostei şi un bebeluş a fost înecat în apa de la botez.

DA pentru: o floare rară a înflorit în Japonia şi s-a descoperit o stea foarte luminoasă.

Freelancer

Prietena ei Andreea

Dora La Exploradora şi Mapa

Un melc tutubec

O fetiţă cu baloane bucuroase

Eliza şi prietena ei

Două case bucuroase ca au apopeiş şi nu le plouă

Contraste

Uneori o cert şi mă supăr pe ea.
Azi şi-a pus o eşarfă pe umeri şi a venit la mine:

Eu sunt Alba ca Zăpada, tu eşti Văjitoaia cea rea!

Uneori ne împăcăm de minune şi mă ascultă, îi spun că suntem prietene.
Ieri în parc, ne trăgeam amândouă în leagăne.

Uite, fetiţa, mă dau cu mama mea, suntem pietene!


Ce bine că sunt o vrăjitoare prietenoasă!


Azi a desenat toată dimineaţa, o să facem o expoziţie cu desene.


Vă aşteptăm!

A fi sau a nu fi

la grădiniţă...

Oare de ce mi-e teamă?

Încep să am coşmaruri.

Trimite-o într-un colectiv, o să fie sălbatică dacă stă numai acasă! Trebuie s-o dai la grădiniţă, aşa e normal! Tu nu vezi, e precoce, ştie unele şi altele, o să se acomodeze repede. Lasă, o să-i placă acolo...

Pe de altă parte, aud sfaturi de genul:

Să n-o dai la grădiniţă, o să răcească tot timpul, o să vină acasă cu capul spart, o să plângă după tine...acolo e ca o junglă...

Aş vrea să ne facem grădiniţa acasă, să fiu gen homeschooling mom, waldorf mom, onlyformydaughter mom...of!

N-am cum!

Ştiu că educatorii sunt depresivi, cu leafă mică, doar sunt în acelaşi sistem de doi lei.

Ştiu că o să răcească, o să cadă, o să fie frustrată că cei din jur n-o s-o înţeleagă şi eu n-o să fiu acolo, ştiu că o să plângă, o să stea bosumflată şi sălbatică într-un colţ...ştiu că o să mi se rupă toate sufletele de dor şi de întrebări dacă e bine sau nu...dar...

mergem la grădiniţă.

Ori rezistăm sistemului şi rămânem acolo să desenăm, să batem din palme şi să facem serbări gen fulg de nea...ori fugim, asta ca moştenire de familie, unchii Elizei erau legaţi de scăunel să stea la cămin şi fugeau cu scaunul după ei.

Om vedea!

Până atunci, ne bucurăm de vară.

Împreună.

Libere şi fără program!

Noul ei prieten

Dimineţile ni le petrecem cu Pinocchio.

În atelierul lui Geppetto e minunat!

Ceasuri, cutiuţe muzicale, jucării din lemn.

Ta, ra, ra, ra...ta, ta, ta, ta, ta!

Azi

Îmi plac bunicii care împing căruţuri cu nepoţei.

Nepoţii dorm.

Şi bunicii merg încet, încet, abia ating pământul ca să nu se trezească cei mici.

În urma lor parcă se aud cântece de leagăn.

Nu-mi plac mamele care se sinucid. Mamele sunt nemuritoare, sunt luminoase, înfăşurate într-o aură a minunilor şi a vieţii veşnice, aşa ca în poveşti.

My summer mornings

Iubesc dimineţile de vară!

Aş fi vrut să n-avem ferestre, uşi, ziduri, blocuri urâte.

Aş fi dat orice să-mi cresc copiii pe

ţărmul unui ocean, liberi,

să alerge şi să râdă...

Să am o casă deschisă, ca o terasă.

Să ne tragem obloanele doar iarna.

La vie en rose

Azi în parc mingea Elizei a ajuns până la picioarele a două bătrânele care se plimbau ţinându-se de mână.

Ele s-au aplecat, i-au dat mingea, au zâmbit şi-au vorbit cu domnişoara mea.

O bătrânică avea 80 de ani cu siguranţă. Avea faţa plină de riduri. Dar mâinile...era dată cu o ojă foarte roz. Un roz intens, cald, de vară.

Tu cât de tânăr te simţi?

Suntem acasă

Dimineaţă am fugit afară. Să ne plimbăm prin ploaie şi să ne răcorim.

N-am reuşit.

Au tăbărât iarăşi căldurile.

Aşa că...am închis telefoane, calculatoare şi-am lenevit.

Am colorat, am citit şi ne-am uitat la desene animate.

Toată ziua.

Pisicile aristrocrate la sfârşit:

Şi acum, repede jos, vă aşteaptă o surpriză!

Eliza, după câteva minute, în timp ce desena:

- Mama, ce e o supiză?

- Păi...e atunci când cineva îţi pregăteşte ceva frumos şi tu nu ştii dinainte.

Un cadou, de exemplu.

Seara i-am povestit şi lui tati despre începutul erei întrebărilor curioase.

Tati, bucuros, o întreabă:

- Aha, Eli şi ce e aia o surpriză?

- Un CADOU!

a răspuns ea repede...