Mărţişor

Căluţul Mărţişor

 Copiii sunt molipsitori cu bucuria lor.

Ce e de scris?

Ieri, 

prin Târgu Ocna, 

uliţe înfundate, gropi, mizerie, oameni săraci, beţi, urâţi, măscărici în mijlocul drumului. 

Dansatori a veselie hâdă, ursari şi urşi de mahala, cu panaramă şi manele, înjurături, lenevie, foame, copilaşi flămânzi pe după garduri dărâmate, bâlci, fără nicio scăpare, fără nicio speranţă.

Mi-e milă şi jale şi lehamite. Atât. Nu am nimic în comun cu ei, cu bărbaţii aceia goi, veselindu-se beţi în stradă, nu simt nimic pentru România asta, doar o urăsc.

 Dimineaţă, televizorul de dincolo deschis pe ştiri, o mamă îşi omoară bebeluşul de 6 luni, voia să-l sacrifice pentru Dumnezeu, un alt om dă foc vecinilor, că dacă el vrea să dea foc blocului, îi dă, că e blocul lui, şi tot aşa. Am închis. E duminică dimineaţă. N-avem nimic frumos de anunţat, suntem ţara tuturor nebunilor. Aici îmi cresc copiii. Poate să zică oricine orice ar zice, că avem Bucovina, că avem oameni buni, că avem proiecte europene, hai să vedem frumosul, că încă se poate, că încă se poate salva ceva. Nu.

Nu am acel sentiment de unitate, de a fi o naţiune, un popor, un ceva în comun, o idee de patrie, de ţara mea, de ideal şi împreună simţire.

Nu am nimic în comun cu românii mei care se îmbată, se omoară, nu se spală, se distrug pe ei şi pe cei din jur. Mi-e o neputinţă şi o deznădejde.

  

Târgu Ocna e staţiune turistică. Oare cum e prin alte locuri? care nu sunt obiective turistice de vizitat şi de admirat. E jale. Ştiu asta pentru că văd Moldova mereu. Ieşim cu maşina, trăim aici şi nu e deloc bine. Copii amărâţi, case care cad peste ei, mame îmbătate cu ţuică, taţi care-i torturează zi de zi. Psihic. Un drum prin Iaşi sau prin Vaslui e apăsător, cenuşiu, straniu. Parcă nu mai exista normalitate si fericire. Doar abrutizare, aberaţie, nimic firesc, înălţător, civilizat, pur, e un amestec de băutură şi grotesc.

Sunt apăsată de toate. De 3 ani încerc să văd şi să trăiesc frumosul. Să mă îmbăt de el şi să-mi îmbăt şi copiii. Vreau să povestesc doar partea de suflet a zilei, cea luminoasă, cea suitoare, salvatoare. Un copac, nişte flori, un lan de maci, cer, soare. Să ni le aducem aminte. Dar în jur nu e doar asta.

Mă simt obosită.

Voi face pauză de tot. De blog şi de căutarea bucuriei. Pentru un timp.

Sunt într-o mare căutare a mea, a celor din jurul meu. Nimic public, de arătat, doar o linişte şi o trăire firească.

Când şi dacă voi mai scrie pe blog…Nu ştiu.

Drag!

înalt. ce alb.

Mănăstire cocoţată în vârf. Suiş greu. Mesteceni de-a stânga, de-a dreapta. În odăjdii albe, ca într-o abaţie. Copii fericiţi pe banchetă. A lene, a cald prin geamuri. Mi-e frică de drum, lui nu.

Cer alb. Drum alb. Trotuşul îngheţat. Rugăciune pe două voci, a ei repezită, să fim sănătoşi şi amin. A mea, să am gânduri albe, albe, la fel ca afară. Andrei râde la lumina din vitralii. 

Zi de limpezire. A cerului, a drumurilor, a minţii.

Poate vine primăvara. 

Să vină!

33

Dacă sunt fericită?

Da. 

În micimea şi nimicnicia mea, cu mici fericiri zilnice, ale mele, de suflet, curgând prin arterele înlăuntrului meu. Fericită aşa cum ne suntem acum şi aici, împreună. Alean, alint, alinare, alintare. Mâini peste mânuţe, obrăjori lângă obraji, toţi patru, respirând la un loc, o bătaie, un clipocit pe sub gene. De-l doare pe unul, ne doare pe toţi, de e fericit unul, suntem cu toţii la fel. 

Dacă aş schimba ceva la mine...

Nu. Nu acum. 

Am ajuns să-mi urăsc şi să-mi iubesc buruienile. Deopotrivă. 

Le plivesc imediat ce apar, am învăţat lecţia asta cu fiecare grădinărit. Ştiu ce nu am, din ce nu prisosesc, ştiu ce m-apasă sau ce mă înalţă, bunele mele, relele mele, alcătuire de om, aşa cum suntem cu toţii, amestec de zâmbet, de plâns.

Ştiu ce-aş sădi şi ce-aş smulge din mine. Sunt o zbatere, mi-e frică de timp şi de trecere, de nimeninuştiecevafi, de nimic, de întuneric. Iubesc viaţa, vreau s-o trăiesc, s-o gust, s-o pipăi, avalanşa mea, lumină lină, zâmbet, dans, alergat, zborul meu aici pe pământ. 

Sunt o alcătuială, o plămădeală de bucurii şi întristri. Urăsc frigul şi oamenii posaci. Depind de soare, de cuvinte frumoase. Îmi port fricile cu mine, mi-e teamă de moarte, de o zădărnicie a toate cele care sunt, că nu are rost să faci aia şi aia, că toate se duc, se vor duce, de o zădărnicie care mă opreşte din tot, mă amorţeşte, minute întregi, apăsătoare, mi-e frică de neant, de uitare, de nimic, de acel în zadar. 

Dar mă scutur de ele, ca un cal nărăvaş, şi vreau să trăiesc. Atât cât mi-e dat. Să adun cât mai multe. Culori, cuvinte, zâmbet, privire, dragoste, veri, drumuri, mesteceni, pâine în vatră, cântări în strană, prieteni, colinde, poezii, narcise, ceaiuri, aburi, nori, zmeie, copii, copiii mei, cântecele, jucării, rotiri, învârtiri, morişti, bălţi, cireşe coapte, amestecate, în albumul meu, de acolo, din stânga, sub coaste, colecţionar de totceînseamnăviaţăaicipepământ. 

răboj de fericiri 

să-l iau cu mine, să mă hrănesc, să nu le uit. niciodată. 

Dacă sunt împlinită? 

Da. 

Îi am pe ei, ei mă au pe mine. Ca un cerc, toţi patru, familianoastră, strâns, mână de mână, rotund. Trei suflete, toate cu privirea albastră, a lui, iar al patrulea e al meu, ochi căprui, de închis peste rană, de mamă, preabuna, mângăierea lor şi prietena lor.

Azi am 33.

 Cifre rotunjite, deşi le simt ascuţite, nici tinere, nici bătrâne, numai bune de împuns acolo, sub inimă, şi de înghiontit: trăieşte viaţa, bucata asta rămasă. 

N-am lăsat nimic important după mine. Nu am cărţi, expoziţii, o casă, un pom. Nu am o livadă, un drum de ţară, ferestre înalte de stat şi citit, bălăceală afară, magiun de mâncat de pe degete, cu nucă în două, masă mare în mijlocul unei odăi. Încă nu am.

Poate-ar fi fost atât de multe drumuri, altele, pe care puteam face una sau alta, dar aşa am ales, m-au ales, un drum de a fi împreună noi cu noi, dragii mei, Eliza şi Andreiul meu, pomii mei sădiţi aici, pe pâmânt, pe care-i tot ud, să dea roade gustoase. Si el, dragul meu, care mă ştie cu toate neliniştile mele, le oblojeşte, le vrea vindecate. 

Îi iubesc. 

Şi aş vrea să fiu lângă ei. Cât mai mult. Şi de aici şi de dincolo. Şi azi, şi mâine, şi veşnic. Ca o conştiinţă plutind prin univers, suflet cu memorie adunată, fractal, culoare, regăsire, recunoaştere, nemurire.

till the end

cu voi aş vrea să fiu până la capătul capătului

That look. Telegrame

La noi, pe culoarul Bistriţei, e mereu ceaţă. Deasă, de aia bacoviană, de-ţi intră pe sub uşi.

Eliza merge din nou la grădiniţă deşi nu ştiu cum o ajută asta. Andrei rămâne cu mine acasă, bâtând în geam când apare vreo cioară flâmăndă. Nu ştiu cum de s-a instalat în calculator un radio cu muzică country, îl las în surdină, Andrei oricum acoperă totul. Îi place maşina de spălat, s-ar uita la ea întruna. Eu nu am mai făcut nimic nou, trec zilele uite-aşa, rostogol, cu micinimicuri.

Parcă vreau şi aştept ca ceva să se întîmple. Orice. Poate o primăvară. S-o trăiesc mugur cu mugur. Anul trecut m-a trişat, după 10 zile de stat la reanimare, când am ieşit era totul alb şi verde, pocnite, înmugurite, înflorite.

Eliza îl iubeşte dinceîncemaimult pe Andrei. Asta mă umple de drag, iar el ar sta numai după ea.

Ar vrea ca eu să nu îmbătrânesc, ci să mă fac mai tânără şi mai tânără, apoi mai mică, ca un fel de surioară a ei şi ca o prietenă. Are uneori o privire atât de blajină şi de serioasă şi mă priveşte de undeva de departe, din ţara ei cu imaginaţie doldora, năzdrăvană şi capricioasă. 

Draga mea, o să mă transform într-o prietenă mică, micuţă, cu părul ca ceaţa asta de azi, iar tu vei fi tânără şi frumoasă, cu ochii albaştri şi blânzi.

Să mă priveşti şi atunci tot aşa. Exact aşa. Cu drag, vorbindu-mi de pisici şi de cai, şi despre orice vrei tu, prietena mea!

din mănuşi fără pereche

şoricei 

de înveselit băieţel

 

până ies toţi dinţii sunt showman mama!

ce am făcut în seara asta

mama - actorii

Eliza  - scena

tata - spectacolul

Andrei - galeria

Am o pace

cât o mare!

noi, simpli, aici, cu ale noastre de toate

seri cu nasurile sub pătură, noifetele, la Mezzo, la Spărgătorul de nuci, vrei şi tu un soldăţel care să te ducă într-o caleaşcă, şi să dansaţi, apoi adormi obosită, păr transpirat şi pijama alb-albastră

dimineţi prin bucătărie, să facem omletă şi biscuiţi pentru Andrei, cu Andrei Bocănilă cu lingura-n masă, iar tu joacă din aluat, făină pe sus, pe jos, în stânga, în dreapta, hi, hi, şi iepuraşul nostru cu ochi din piper şi gură din chimen, făr-o ureche

duminică la biserică, a tatălui, cea cu doamnedoamne în curcubeu şi cu braţele întinse spre tine, şi cântece, am o pace cât o mare, apoi oameni care îşi strâng mâinile, afară soare puţin şi covrig

ieşiri cu maşina prin zăpezi, îngheţate, topite, totuna, cu şoferi nesimţiţi, oare cum să-mi învăţ băiatul, să fie un nepăsător sau un om cu inimă bună? 
să fie moderat! 
mi-ai răspuns

desene pliate, aici şi acolo, ca o amprentă, la fel cum sunt şi firile noastre, asemănătoare

unde e acel moderat, între bunătate şi nesimţire, până unde iubitor de oameni, până unde nepăsător şi doarpentrutine...?

Andrei ruşinos când alţii vorbesc cu el, ascunzându-se în mine, la piept, îmbujorându-se

şi tu pe bancheta din spate: eu vreau ca Andrei să fie modeiat, să nu vorbească nici tare, nici încet, uite-aşa: ta-ta-ta!

pioni

Eliza a plâns toată dimineaţa că i s-a mai rupt o girafă. Apoi ne-a zis parcă luminată de o filosofie a vieţii: lasă, nu-i nimic, s-a dus în raiul girafelor, ştii, mama, uneori mor şi girafele.

Joacă şah cu Lucian. Doar cu pionii. Ştie cum să mute şi să mănânce alt pion. Îi place. E camera plină de pasiune, eu şi Andrei abia mai avem loc în lumea lor, îndepărtata.

Aş vrea să se termine iarna. Ieri prin librărie am dat peste Arta de a trăi în Franţa rurală. Doamne, ce bine-aş mai stăpâni arta aia, fără să mă înveţe nimeni. Aş pleca chiar acum, acum. Să cresc oi, să am o vie dulceagă numai bună de câteva sticle pentru serile de iarnă, să am fructe şi legume de pus în coş, să umblu cu picioarele goale şi c-o pălărie uriaşă, agăţându-mi hainele la uscat afară. Să-i văd pe ei liberi, liberi, liberi, în jurul meu, zburdându-ne toţi toată ziua.

Aici ea nu mai vrea la grădiniţă, nici n-o mai forţez. Ieri, când jucam şah, mi-ai spus că jocul nu e doar atacul, e un farmec în a te desfăşura, în a aşeza piesele în anumite poziţii strategice. 

Aş vrea să le mut într-un fel, într-un fel care să ducă, până la urmă, la un câştig. 

Al meu, al nostru, al visurilor.

Dac-aş stăpâni mai bine această artă...

scărţ, scârţ

Spaţiu de joacă pentru animale.

Eliza încântată.

Timp să-mi beau cafeaua în linişte.

School bus

am idei de jucării din carton, îmi duduie capul, 

doar de m-ar lăsa grijile de oameni mari să mă mai joc şi eu din când în când

azi, 

autobuz de dus copiii la şcoală

copii care aşteptau cuminţi în staţii

va urma,
brm, brrmm!

let`s play

everyday!

teatru pentru Andrei

 Când zăpada-i pân` la uşi,

facem teatru de păpuşi!

Miau!

Origami Cat family

 ea e aceasta

Bile colorate

Andrei vorbeşte pe limba lui, bucurie pentru urechile noastre. Orice îi spui şi propui el zice dea-dea-dea. E vesel. Ştie să facă pa, paaa, stăm jumătate de oră la uşă până pleaca tata din casă, el pa, eu pa, Eliza pa, Andrei pa, dând din degeţele. Îi place să stea cu mine prin bucătarie, gângurind în scăunel şi urmărind cum cad toate cele pe jos, joaca lui: o strecurătoare, capace moi, castronele, o pâlnie roşie. Nu e mofturos.

Eliza ne povesteşte ce visează, e foarte serioasă, cum o fugăreau nişte animale, da` erau invizibile, şi a fugit la tata în braţe. Eu necăjită că visează urât, iar tata bucuros că: mă visează fata mea!

De iarnă nici nu mai scriu, mi-e omniprezentă. Ne veselim cum putem, ieri am ieşit afară. Eliza a vrut să deszăpezească o maşină cu grebla ei mică, am făcut un om de zăpadă din trei bulgări mici unul peste altul şi crenguţe înfipte ca ochi, gură, mâini şi am rupt ţurţuri de peste tot, ăştia-s ţurţuri cu lipici, se prind de mănuşile mele.

Uneori zilele sunt albe, lungi şi friguroase, timp de stat înăuntru, la o dulce amorţire, lentoare, doar noi cu noi, inventând de toate ca să ne ţinem ocupaţi, timp dulceobositor, liniar, acelaşi, cu rutină de mamasingurăcueidoimici, timp în care imaginaţia e ocupaţia noastră, de supravieţuit gerului, poveşti povestind, zâne, desene, joacă pe sub pături.

Uneori zilele sunt albe. Ca nişte coli de colorat cum vrei tu. Dar şi coloratul te oboseşte.

Aştept  zile calde, altceva decât alb orbitor viscolos.

Zile ca într-un joc curbat, alunecat, cu bile în culori, înşirate pe inele, de dat în sus şi în jos, de mânuţe mici, curioase.

spring box

dintr-o cutie de vin,

cutie de creioane

suntem tot aici

pierduţi la polul nord

siberian îngropaţi în apartament

groenladă sub ferestre 

şi alb peste tot

noroc de Eliza, doctoriţa noastră, umblă cu trusa ei roşie după noi, nu cumva să ne apuce durerea de inimă sau depresiile