Simfonia iernii

Când eram mici, mama ne spunea că erau unele ierni de treceau caii peste gard cu tot cu căruţă, iar oamenii îşi săpau tuneluri să iasă din casă. Noi râdeam şi nu o credeam.

Frig. Cumplit. Îl urăsc. Dacă nu erau copiii, m-aş fi deprimat de tot, dar cu ei nu am timp de asta. Închid ochii şi-mi spun că va trece, va mai ţine puţin, un timp, câteva zile, săptămâni. O să trăiesc primăvara asta ca niciodată. Ca să mă răzbun.

Am ieşit din casă. Cu maşina tanc, de potrivit pe şenalele drumului. Nu poţi merge la stânga sau la dreapta. Amândouă unalângăalta în spate, cu geamuri îngheţate cu flori. Geometrice. Joaca naturii. 

 Am fost la ceai. Simfonia iernii. În ceainic alb, aburind în mijlocul mesei. Toţi trei. Cu Eliza dansatoare prin ceainărie, şi clinc, clinc, linguriţe mici învărtite. Linişte înăuntru, din asta e făcută viaţa, mici momente de relaxare, nu? Nu e doar spălat vase şi dat cu aspiratorul. Mama şi tata vorbesc, duminică e muzică folk tot aici, poate venim, poate nu, de ne-ar lăsa ei. Ea râde. Ca un clopoţel.

Înăuntru miroase de plante. E cald. Muzică.
Dar afară e iarnă cât casele, cât vezi cu ochii. Îşi sapă oamenii tuneluri ca să poată ieşi. Sunt cârtiţe sub pământ. Au îngheţat toate, marea, păsările, animalele. Trec căruţele peste acoperişuri, nu mai ştii pe unde e drumul. E înecat totul. 

Să mă crezi, draga mea, chiar aşa a fost.