cu tine

Am lăsat copii prin familie şi-am fugit de acasă. Hai, unde vrei să mergi, ce vrei să faci? mi-a spus el ştiind că nu plec nicăieri fără ei, că nu mă îndur, deşi tot eu îi spun că e greu. Când ai o oră, două, fără copii, să poţi face ce vrei, orice, pentru tine, doar pentru sufletul tău...păi...nu ştii ce vrei. Adică de unde să-ncepi şi ce să alegi şi cum să stai fără ei, mititeii.

Mititeii, dar când ajung seara târziu nu prea le mai zici aşa, hai, e timpul tău, fă ce vrei, savurează-l!

Ştiu un loc cu mesteceni, du-mă să fac acolo fotografii, îmi place albul peste alb, e frumos !

Şi-am mers, prin nămeţi, prin sate, până aproape de pădurea mea, cu maşina lăsată la drum, şi hai după mesteceni. Şi hai, dacă ne-ar lăsa şi câinii din livada cu mere, şi ăia de pe la depozitele părăsite. 

Nu-ţi fac nimic, hai, ce Amundsen eşti tu, ia lopata asta în mănă! şi cu tot cu lopată, şi cu tot cu pasiunea mea de fotografii, m-am lăsat învinsă de toate hamhamurile care se auzeau sălbatic în depărtare, am înghiţit în sec, şi-am făcut cale-ntoarsă. 

Nu suntem prin Franţa, e ţara maidanezilor, râdea el de mine, de mine, cea înfocată, îmbujorată, supărată, cu lopata-ntr-o mână, cu aparatul de gât şi cu picioarele jumate în zăpadă.

Uite, fă poze prin sat, opresc pe unde vrei tu! uite copaci cu mere uscate, copaci cu ciori, copaci cu sperietori de ciori, fără ciori, babe, case dărăpănate, garduri ninse!

Cu tine e bine! Nu am nevoie să opreşti prin tot satul să fac eu poze, vreau doar să mergem aşa, cu maşina, să ne cânte Modern Talking, să te-aud cum vorbeşti, despre orice, despre cum sunt câinii din munţi, de la stână, cum trebuie să te fereşti de ei, să stai jos, să nu te mişti, dacă fugi, eşti rupt! păi cum să stau în fund, pe pământ, cu ăia în jurul meu? şi de planurile noastre de viitor, de gps, de casă, planul A, planul B, planul C, stat aici, plecat în altă parte, şi despre noi, mama şi tata, şi despre ei, copiii.

Cu tine e cel mai bine. Chiar dacă vorbim atât de rar, peste capetele lor, printre jucării, printre uşi, de la bucătarie, eu învârtind în oale, tu cu băiatul în braţe, printre apa de la duş când îi spălăm pe amândoi, pe bucăţele, furate, în uşă, când pleci la muncă, sau seara când vii, printre ei, care trag de tine că le e dor de tata. Sau la telefon, tu de pe drumuri, de afară, din zgomot, şi eu dinăuntru, de la ei, din căminul nostru împrăştiat dar cald, alintat. 

Condu, vreau doar să vorbim, despre mare, despre dinţii băiatului, că fata îl spune bine pe S, că ai mâncat în Puşkin ieri când ai fost în Iaşi, şi că studenţii nu mai sunt cum erau cândva studenţii, sunt mai copii şi mai speriaţi decât eram noi, că te simţi bătrân, că ai vrea să faci aiaşiaiaşiaia.

Şi eu te iubesc!

Mai ales când facem ceva nebunesc, când jucăm biliard, cu puştii de 14 ani pe lângă noi, când stăm să fim desenaţi, şi râdem unul de altul, de caricatura noastră, când îmi cumperi ceai aromat şi pastile cu magneziu şi calciu că mă simt obosită. Când mă înţelegi. Când ştii ce vreau şi de ce vreau, ca mentalistul ăla la care ne mai uităm seara pe Discovery.
Şi aşa aş vrea să tot fim, să ne ghicim unul altuia toate cele gândite şi cele negândite. Să ne ajutăm, să ne completăm, să ne adăugăm, să ne alinăm, să ne...