Ce e de scris?

Ieri, 

prin Târgu Ocna, 

uliţe înfundate, gropi, mizerie, oameni săraci, beţi, urâţi, măscărici în mijlocul drumului. 

Dansatori a veselie hâdă, ursari şi urşi de mahala, cu panaramă şi manele, înjurături, lenevie, foame, copilaşi flămânzi pe după garduri dărâmate, bâlci, fără nicio scăpare, fără nicio speranţă.

Mi-e milă şi jale şi lehamite. Atât. Nu am nimic în comun cu ei, cu bărbaţii aceia goi, veselindu-se beţi în stradă, nu simt nimic pentru România asta, doar o urăsc.

 Dimineaţă, televizorul de dincolo deschis pe ştiri, o mamă îşi omoară bebeluşul de 6 luni, voia să-l sacrifice pentru Dumnezeu, un alt om dă foc vecinilor, că dacă el vrea să dea foc blocului, îi dă, că e blocul lui, şi tot aşa. Am închis. E duminică dimineaţă. N-avem nimic frumos de anunţat, suntem ţara tuturor nebunilor. Aici îmi cresc copiii. Poate să zică oricine orice ar zice, că avem Bucovina, că avem oameni buni, că avem proiecte europene, hai să vedem frumosul, că încă se poate, că încă se poate salva ceva. Nu.

Nu am acel sentiment de unitate, de a fi o naţiune, un popor, un ceva în comun, o idee de patrie, de ţara mea, de ideal şi împreună simţire.

Nu am nimic în comun cu românii mei care se îmbată, se omoară, nu se spală, se distrug pe ei şi pe cei din jur. Mi-e o neputinţă şi o deznădejde.

  

Târgu Ocna e staţiune turistică. Oare cum e prin alte locuri? care nu sunt obiective turistice de vizitat şi de admirat. E jale. Ştiu asta pentru că văd Moldova mereu. Ieşim cu maşina, trăim aici şi nu e deloc bine. Copii amărâţi, case care cad peste ei, mame îmbătate cu ţuică, taţi care-i torturează zi de zi. Psihic. Un drum prin Iaşi sau prin Vaslui e apăsător, cenuşiu, straniu. Parcă nu mai exista normalitate si fericire. Doar abrutizare, aberaţie, nimic firesc, înălţător, civilizat, pur, e un amestec de băutură şi grotesc.

Sunt apăsată de toate. De 3 ani încerc să văd şi să trăiesc frumosul. Să mă îmbăt de el şi să-mi îmbăt şi copiii. Vreau să povestesc doar partea de suflet a zilei, cea luminoasă, cea suitoare, salvatoare. Un copac, nişte flori, un lan de maci, cer, soare. Să ni le aducem aminte. Dar în jur nu e doar asta.

Mă simt obosită.

Voi face pauză de tot. De blog şi de căutarea bucuriei. Pentru un timp.

Sunt într-o mare căutare a mea, a celor din jurul meu. Nimic public, de arătat, doar o linişte şi o trăire firească.

Când şi dacă voi mai scrie pe blog…Nu ştiu.

Drag!