33

Dacă sunt fericită?

Da. 

În micimea şi nimicnicia mea, cu mici fericiri zilnice, ale mele, de suflet, curgând prin arterele înlăuntrului meu. Fericită aşa cum ne suntem acum şi aici, împreună. Alean, alint, alinare, alintare. Mâini peste mânuţe, obrăjori lângă obraji, toţi patru, respirând la un loc, o bătaie, un clipocit pe sub gene. De-l doare pe unul, ne doare pe toţi, de e fericit unul, suntem cu toţii la fel. 

Dacă aş schimba ceva la mine...

Nu. Nu acum. 

Am ajuns să-mi urăsc şi să-mi iubesc buruienile. Deopotrivă. 

Le plivesc imediat ce apar, am învăţat lecţia asta cu fiecare grădinărit. Ştiu ce nu am, din ce nu prisosesc, ştiu ce m-apasă sau ce mă înalţă, bunele mele, relele mele, alcătuire de om, aşa cum suntem cu toţii, amestec de zâmbet, de plâns.

Ştiu ce-aş sădi şi ce-aş smulge din mine. Sunt o zbatere, mi-e frică de timp şi de trecere, de nimeninuştiecevafi, de nimic, de întuneric. Iubesc viaţa, vreau s-o trăiesc, s-o gust, s-o pipăi, avalanşa mea, lumină lină, zâmbet, dans, alergat, zborul meu aici pe pământ. 

Sunt o alcătuială, o plămădeală de bucurii şi întristri. Urăsc frigul şi oamenii posaci. Depind de soare, de cuvinte frumoase. Îmi port fricile cu mine, mi-e teamă de moarte, de o zădărnicie a toate cele care sunt, că nu are rost să faci aia şi aia, că toate se duc, se vor duce, de o zădărnicie care mă opreşte din tot, mă amorţeşte, minute întregi, apăsătoare, mi-e frică de neant, de uitare, de nimic, de acel în zadar. 

Dar mă scutur de ele, ca un cal nărăvaş, şi vreau să trăiesc. Atât cât mi-e dat. Să adun cât mai multe. Culori, cuvinte, zâmbet, privire, dragoste, veri, drumuri, mesteceni, pâine în vatră, cântări în strană, prieteni, colinde, poezii, narcise, ceaiuri, aburi, nori, zmeie, copii, copiii mei, cântecele, jucării, rotiri, învârtiri, morişti, bălţi, cireşe coapte, amestecate, în albumul meu, de acolo, din stânga, sub coaste, colecţionar de totceînseamnăviaţăaicipepământ. 

răboj de fericiri 

să-l iau cu mine, să mă hrănesc, să nu le uit. niciodată. 

Dacă sunt împlinită? 

Da. 

Îi am pe ei, ei mă au pe mine. Ca un cerc, toţi patru, familianoastră, strâns, mână de mână, rotund. Trei suflete, toate cu privirea albastră, a lui, iar al patrulea e al meu, ochi căprui, de închis peste rană, de mamă, preabuna, mângăierea lor şi prietena lor.

Azi am 33.

 Cifre rotunjite, deşi le simt ascuţite, nici tinere, nici bătrâne, numai bune de împuns acolo, sub inimă, şi de înghiontit: trăieşte viaţa, bucata asta rămasă. 

N-am lăsat nimic important după mine. Nu am cărţi, expoziţii, o casă, un pom. Nu am o livadă, un drum de ţară, ferestre înalte de stat şi citit, bălăceală afară, magiun de mâncat de pe degete, cu nucă în două, masă mare în mijlocul unei odăi. Încă nu am.

Poate-ar fi fost atât de multe drumuri, altele, pe care puteam face una sau alta, dar aşa am ales, m-au ales, un drum de a fi împreună noi cu noi, dragii mei, Eliza şi Andreiul meu, pomii mei sădiţi aici, pe pâmânt, pe care-i tot ud, să dea roade gustoase. Si el, dragul meu, care mă ştie cu toate neliniştile mele, le oblojeşte, le vrea vindecate. 

Îi iubesc. 

Şi aş vrea să fiu lângă ei. Cât mai mult. Şi de aici şi de dincolo. Şi azi, şi mâine, şi veşnic. Ca o conştiinţă plutind prin univers, suflet cu memorie adunată, fractal, culoare, regăsire, recunoaştere, nemurire.