Bile colorate

Andrei vorbeşte pe limba lui, bucurie pentru urechile noastre. Orice îi spui şi propui el zice dea-dea-dea. E vesel. Ştie să facă pa, paaa, stăm jumătate de oră la uşă până pleaca tata din casă, el pa, eu pa, Eliza pa, Andrei pa, dând din degeţele. Îi place să stea cu mine prin bucătarie, gângurind în scăunel şi urmărind cum cad toate cele pe jos, joaca lui: o strecurătoare, capace moi, castronele, o pâlnie roşie. Nu e mofturos.

Eliza ne povesteşte ce visează, e foarte serioasă, cum o fugăreau nişte animale, da` erau invizibile, şi a fugit la tata în braţe. Eu necăjită că visează urât, iar tata bucuros că: mă visează fata mea!

De iarnă nici nu mai scriu, mi-e omniprezentă. Ne veselim cum putem, ieri am ieşit afară. Eliza a vrut să deszăpezească o maşină cu grebla ei mică, am făcut un om de zăpadă din trei bulgări mici unul peste altul şi crenguţe înfipte ca ochi, gură, mâini şi am rupt ţurţuri de peste tot, ăştia-s ţurţuri cu lipici, se prind de mănuşile mele.

Uneori zilele sunt albe, lungi şi friguroase, timp de stat înăuntru, la o dulce amorţire, lentoare, doar noi cu noi, inventând de toate ca să ne ţinem ocupaţi, timp dulceobositor, liniar, acelaşi, cu rutină de mamasingurăcueidoimici, timp în care imaginaţia e ocupaţia noastră, de supravieţuit gerului, poveşti povestind, zâne, desene, joacă pe sub pături.

Uneori zilele sunt albe. Ca nişte coli de colorat cum vrei tu. Dar şi coloratul te oboseşte.

Aştept  zile calde, altceva decât alb orbitor viscolos.

Zile ca într-un joc curbat, alunecat, cu bile în culori, înşirate pe inele, de dat în sus şi în jos, de mânuţe mici, curioase.