pioni

Eliza a plâns toată dimineaţa că i s-a mai rupt o girafă. Apoi ne-a zis parcă luminată de o filosofie a vieţii: lasă, nu-i nimic, s-a dus în raiul girafelor, ştii, mama, uneori mor şi girafele.

Joacă şah cu Lucian. Doar cu pionii. Ştie cum să mute şi să mănânce alt pion. Îi place. E camera plină de pasiune, eu şi Andrei abia mai avem loc în lumea lor, îndepărtata.

Aş vrea să se termine iarna. Ieri prin librărie am dat peste Arta de a trăi în Franţa rurală. Doamne, ce bine-aş mai stăpâni arta aia, fără să mă înveţe nimeni. Aş pleca chiar acum, acum. Să cresc oi, să am o vie dulceagă numai bună de câteva sticle pentru serile de iarnă, să am fructe şi legume de pus în coş, să umblu cu picioarele goale şi c-o pălărie uriaşă, agăţându-mi hainele la uscat afară. Să-i văd pe ei liberi, liberi, liberi, în jurul meu, zburdându-ne toţi toată ziua.

Aici ea nu mai vrea la grădiniţă, nici n-o mai forţez. Ieri, când jucam şah, mi-ai spus că jocul nu e doar atacul, e un farmec în a te desfăşura, în a aşeza piesele în anumite poziţii strategice. 

Aş vrea să le mut într-un fel, într-un fel care să ducă, până la urmă, la un câştig. 

Al meu, al nostru, al visurilor.

Dac-aş stăpâni mai bine această artă...