Nu le am mereu doar atunci cand sunt trezite de cate-o imagine, de cate-un sunet, de cate-o madlena amaruie din trecut.
Nu vreau sa traiesc din regrete, stiu ca nu fac bine, ca te incetinesc in viata. Cine sufera din neimpliniri e un om mort care degeaba exista, le acceptam, invatam din ele si mergem mai departe nu le dezgropam in fieacre zi si stam langa ela ca la un priveghi , viata nu e asa, nu merita traita asa.
Nu sunt aforistica de felul meu, nu dau lectii de viata nimanui, doar mie insami si poate fiicei mele, de va vrea candva sa citeasca. Cu toate ca singura va judeca ce crede de cuviinta ca e bine si va avea parerile ei, trairile ei.
Toata copilaria mea am regretat ca n-am avut un aparat de fotografiat, pustoaica fiind, colerica si hipermelancolica fotografiam cu ochii orice, apusurile, strazile, satul bunicilor, chipul fratilor mei, as fi vrut sa fac asta si fizic, printr-o apasare pe butonul unui aparat foto, credeam ca abia asa fotografiile mele vor rezista in timp si ca nu le voi pierde. Acum stiu ca nu le-am pierdut, ma gandesc ca mai degraba pierdeam pozele pe hartie decat cele din memoria mea. Totusi am regretat ca nu am avut aparatul meu de fotografiat.
Am suferit ca n-am avut liberatea de face tot ce doream si visam. Libertatea o aveam in mine, in capusorul meu, dar nu aveam cu ce. Cand imi vedeam prietenii cu palete de tenis de camp, cu clasoare, chitara, patine, mi se pareau de pe alta planeta, oameni de o rasa superioara, net superiori mie. Eu nu aveam nimic din toate astea.
As fi vrut sa patinez, sa merg cu masina muuuult, oriunde, peste tot (ai mei n-au avut masina), as fi vrut sa am carti, muulte carti, biblioteca mea era goala, mama avand grija sa umple mai mult plasele cu mancare si nu biblioteca noastra…
Tin minte cum mergeam la biblioteca din oras si-mi luam carti sa citesc, abia asteptam sa scap de ochelarii vrajitoresti ai bibliotecarelor care se uitau aspru la mine cum inchideam usa, cum scoteam cartile, cum faceam parchetul invechit sa scartie si ajunsa acasa citeam, citeam, am imprumutat Seri Albastre de Costache Anton de cateva ori, pe fisa de imprumut era semnatura mea de 4 ori una dupa alta.
Tin minte cum copii din blocul nostru plecau cand se termina scoala in vacanta cu masina parintilor si incaractul portbagajului mi se parea un ritual sfant, la care eu nu aveam sa particip niciodata pentru ca ramaneam in caldura betoanelor pana incepea scoala. Imi amintesc ca am facut rost de un clasor gol, nu stiu cum, si mi-am cumparat primul meu plic de la filatelie, si singurul. Aveam vreo 10 ani, parca tineam in mana o comoara, ma uitam la timbre mult, le asezam si reasezam…facem povesti intregi in mintea mea pornind de la un timbru cu un patinator sau cu un fluture.
De multe ori treceam pe langa patinoarul din oras, erau copii cu patine, noi mergeam grabiti spre casa, ma opream langa gardut si-i priveam minute in sir, mi se parea ca acele lumini de la nocturna stadionului erau licurici si ca acolo era un taram al ghetii magic si mai era si muzicaaa…
Acum e altfel, Eliza va avea patine, aparat foto, carti, clasoare sa colectioneze ce va vrea ea, flori, soparle, capace de pepsi, orice….si totusi am unele regrete si in copilaria Elizei.
La noi in casa nu este nici un instrument muzical, mi-ar fi placut sa aiba parintii sau buncii cantareti, pianisti, violonisti sa creasca in casa cu un pian, chitara, flaut, orice…noi nu avem asa ceva, mi-ar fi placut sa avem o mansarda luminoasa cu un sevalet mare in mijloc sau sa mergem sa schiem sus in munti, nici sportivi nu suntem din pacate...cu toate acestea, sper ca aceste neimpliniri sa fie si sa ramana doar pentru mine si Eliza sa nu simta astfel, sa-si gaseasca echilibrul si linistea in casa noastra asa cum e ea, cu parintii ei asa cum sunt si sa nu-si inabuse nicodata creativitatea, emotia, dorintele si visele daca sunt realizabile…si chiar de nu sunt realizabile!
