Dati tonul, va rog!

Suntem adeptii ideii de one day trip si cand vine weekendul, fugim prin imprejurimi. Sambata asta la Piatra Neamt, ca e la o aruncatura de 60 de km.

Imi place orasul, e singurul, pe langa Iasul meu drag, in care-mi place sa-mi plimb gandurile linistite de provincie. Zi calduta. Ne-am incarcat bateriile. Eliza a fost de-o cumintenie rara, am vazut si-o bucata de soare balacindu-se in lacul de la Pangarati, am hranit caprioarele de la gradina zoologica si am fost la doamne-doamne, la manastrirea Bistrita. Eu am vorbit cu Sf. Ana iar Eliza cu preotii de pe-acolo, drept rasplata a primit un jeleu manastiresc.

Am urcat scari. Scarile manastirii si toate scarile din Piatra.

Unde am mancat de pranz era o petrecere. Am aflat ca un profesor isi serba ziua. Intre doua linguri de ciorba, Eli isi baga nasul in separeul lor. A cantat a muuti ani si a primit prajiturele din partea domnului sarbatorit si emotionat.

Pe drum, in masina, Eliza a cantaaaaaaaaaaat. Frumos si acceptabil…pana cand, sotul meu a zis, asa, intr-o doara, sa dea mama TONUL la un cantec. N-am mai scos-o la capat. Eliza voia de la mine tonul. Degeaba ziceam eu laaaaa, si incepeam cantecelul, ea nu si nu, da mami, tonu! I-am explicat ca asta inseamna: sa incep eu prima cantecul si ea sa cante dupa mine. N-am scos-o la capat, plangea si-mi cerea tonul. Sa te mai hazardezi de-acum sa mai vorbesti c-un copil de 2 ani in substantive abstracte care nu se pot scoate din geanta, simti, pipai, eventual manca.

Da, a fost frumos la Piatra !