de mâine seară

suntem patru

Hold fast to dreams
For if dreams die
Life is a broken-winged bird
That cannot fly.

Hold fast to dreams
For when dreams go
Life is a barren field
Frozen with snow.
     

Langston Hughes

de ieri (telegrafie amestecată)

Prietena mea din Spania a născut o fetiță, e al doilea copil. Isabela. Pe tătic îl cheamă Augustin. Acum e Fericitul Augustin.

O fetiță s-a jucat la nisip cu Andrei, l-a ridicat, l-a plimbat, l-a pupat, ce drăguț e și ce frumușel, apoi către mine: dar să-l păstrați, să nu-l aruncați! draga de ea...

Scris emailuri la editurile de cărți pentru copii. Vrem să facem o mică bibliotecă pentru copiii români din Italia. Sărăcuții, stau cu dicționarul în mănă ca să-l citească pe Creangă. Iar vara, când vin la bunici nu se înțeleg. Asta nu-i la bella vita deloc.

Scârț, scârț, sanadalele lui Andrei prin parc. El e bucuros și râde, oamenii din parc se uită după el și râd. Ce poate face o pereche de papucei.

El îmi culege bețe și frunze. Cinci minute de liniște. Apoi fug după el tot parcul. Merge repede și apăsat. Ca un pui de elefant.

Andreea mă cheamă în Bucovina. Draga mea. Suiți în trenul de Suceava. Faceți două ore, și va iau eu cu mașina de la gară!

Andrei a fost la vot cu tataie, la Bacău, Eliza a fost cu bunica, la iași. Mama lor n-a fost. Ieri în parc niște tineri cântau: 10 mai, 10 mai, regele Mihai! și erau frumoși în inocența lor.

Am primit la ușă o șapcă albă c-un DA mare în frunte, din ce bani au făcut ei șapca asta? i-am dat-o omului care mătură străzile, o poartă mândru. Cred că nu știe să citească. Alt fericit!

Eliza ne sună de la țară: ce face TIUIA? adică Andrei, mereu îi inventează nume, așa cum face și tatăl lor cu ei: Ștrucubendulu, Bujina, Cășun-Cășun, Țucurică, limba spargă de alintat copiii.

Cartea mea, Salman Rushdie, cartea lui, Pocoyo, draperiile trase, capuccino, amiază leneșă de duminică. Mamă-băiețel-armonia-perfectă.

Sunat părintele de la mănăstire, că poate venim pe la el. Haidee, haidee, avem acum și un lac, și animale pentru copii, și unele și altele..

Știu cât e ceasul după avioane, la 7 dimineața spre Timișoara, la ora 2, ăla de Roma, seara târziu, zboară unul spre Dublin, înainte oamenii știau cât e ora dupa soarele de pe cer, eu după avioanele de pe cer…

Lună frumoasă. Noi doi în balcon. Andrei vorbește apăsat până adoarme în brațele mele. Încă o zi.

dialog

- ți-e dor de copii?

- mi-e dor de fată!

- dar de băiat nu?

- mi-e dor de ei pe rand ca nu pot suporta amandoua dorurile in acelasi timp!

ANAXOR

Am rămas acasă doar cu Andrei. Eliza e la țară, la Iași. Se dă într-un leagăn cu băiatul vecinilor și cântă sus în deal e-o casăăă. Mi-a zis la telefon că e cuminte și c-așteaptă să vină toamna.

Mi-e dor de ea mereu, dar mai ales când intru în bloc și trec peste desenul ei rămas pe asfalt. E o grădină cu flori uriașe desenate c-o cretă roz. Tărâmul zânelor, iar într-un colț, semnătura ei scrisă invers: AZILE.

Mi-a lăsat drept poruncă să nu se joace Andrei cu unele jucării de-ale ei. Tantrumuri și Tabu. Dar Andrei e bucuors că mama i le-a dat. Ieri au vorbit prima oară la telefon amândoi, o conversație dulce, frățească. Ea îl striga Tru-Tru, ce faciii acolooo? iar el dea, dea, E-II-IA! adică Eliza.

Andrei se dă rotund prin casă că e numai cu mine, că nu mai am de colorat, de șters la fund fetiță mai mare, de enervat că nu se mănâncă cum trebuie, e bucuros că nimeni nu-l mai împinge, nimeni nu-i închide ușile-n nas, nimeni nu-l mai ceartă c-a furat un ponei mov de pe colțul măsuței. E liber și fericit. Atât cât îl lasă măselele, nărăvașele, după care își bagă tot pumnul în gură.

Mergem amândoi la cumpărături, facem mâncare, îmi păzește mașina de spălat stând în fund lângă ea, să nu fugă hăinuțele dinăuntru. Televizorul nu-l mai deschid, la ce bun, același circ de ani de zile, nimic nu e nou: Ne uităm la Bumba, de-am ajuns să știm cuvinte în olandeză, sau punem muzică cu delfini și facem curse cu mașinuțele. Uneori facem gimnastică, rostogolit pe covor și hlizit, el crede că mama se face căluț pentru el și mi se urcă în spate. Seara ne băgăm sub un cearșaf colorat. Acolo e casa noastră. Secretul nostru. Îi place. Îl cunosc și-l iubesc cum numai o mamă o poate face, întors pe dos, smotocit, alintat, atât încât tălpile lui sunt o fericire în palmele mele, încât silabele lui îngrămădite sunt magice, decodate de inima mea, înțelese deplin, adică un dei-dei înseamnă să-i dau ceva, și alt dei-dei este el, adică Andrei.

La prânz adoarme c-o păturică strânsă la piept, ied blond și mămos, și acolo e toată iubirea mea și a ta, adunată ghem în pielea roz, în pleoape, în pumnii lui de băiețel mare de-acum.

Și mai avem o iubire, desenată afară, diafan, niște flori cu tulpina luuuungă, o iubire cu numele scris invers.

Aseară Andrei i-a mâzgâlit desenul, iar eu am scris lângă el numele meu, tot invers, tot c-o iubesc.

Că așa sunt, mai sentimentală, I am a wrong processor...ți-am spus aseară pe mess,

deși tu încă mai crezi că sunt a fortunate user of a beautiful processor...,

dragul meu!

undeva

nu vorbesc despre mine,

de parc-aș vrea să le-ndes într-o valiză pe toate, cuvintele, așteptările, tensiunea aia boțită, burdușită acolo să-ncapă și ea, și lacrimile, zilele astea lungi, mai ales nopțile, la grămadă, de parcă tot așteptăm să plecăm, să le ducem de-aici

ne uităm la toate mașinile gri, așa e mașina lui tata, și la toate avioanele, cu ăsta o să zburăm noi la tata,

el e mic, nu te mai știe,

dar ea îmi vorbește mereu, și mă-ntreabă, nu știu ce să-i zic, când vom pleca, dacă vom pleca, visează un apartament cu balcon mare și-o bicicletă c-un coșuleț în față, să-și țină apa în el, eu o mângâi pe păr și-o dezmierd,

de-ar fi să repet toată această depărtare nu aș mai face-o, niciodată

e o vară atât de lungă, nimic nu e mai este la fel, parcă toate-s fără culoare și-aromă, și trec printre ele în fugă, le-mping de la spate, îi fugăresc și pe ei, de parcă aș vrea ceva să se-ntâmple,

ceva...

poate că visul nostru e să fie aici, să facem noi cumva să le fie mai bine, n-or avea școli bune, nici o țară prea bună, n-or avea acel zâmbet și libertate pe care le-o dorim, dar vom încerca noi să-i creștem frumos, spre minunat, împlinit, resemnat pentru noi, inocent pentru ei

poate că visul nostru, atât de schimbat și visat, ba canadian, ba australian, e numai un vis, poate că e o încercare de-a trăi frumos oriunde ești, aici, sau în orice alt loc, departe sau acasă

oricum ar fi, și oricare ar fi, visul nostru, vreau doar să-l trăim ÎMPREUNĂ

mama și tata și ei doi,

dragul meu!

vară la păstrare

de câteva zile adună frunze de vară și le pune într-un ierbar, apoi le desenează

mai are un caiet în care desenează fetițe, tătici cu ochelari, mătuși cu păr lung, monștri haioși cu nume haioase, treceri de pietoni, case, frățiori, sori, avioane, de toate, cică e ierbarul ei cu desene

o iubesc, și-mi doresc pentru ea ceva mult mai bun, mult mai frumos decât nebunia asta de țară cu DA și cu NU

postcard (IX)

waiting

 

bumerang

ieri pe drum, un bătrânel și-o bătrânică, mână de mână, prelungi, osoși, străvezii, pas în pas, el o susținea pe ea, era mai înalt și mai drept, ținând capul sus printre oameni, ea mai micuță și aplecată, mergând încet strânsă în mâna lui, și cât mi-au plăcut, erau frumoși atât cât pot fi niște bătrâni albiți, tremurați, speriați...

și m-am gândit câ mâine, poimâine, unul din ei nu va mai fi,

poate ea, lăsându-l pe el singur pe drum, 

sau poate că ea va rămâne singură într-un colț de fereastră, fără să mai coboare pe străzi, de teamă că fără el va cădea

oricum ar fi, au trăit împreună până la sfârșit, până la un sfârșit, apoi până la al doilea sfârșit,

o viață de om, până la capăt,

și m-am gândit la noi doi,

la timpul nostru împreună, la bine, la greu, până când moartea ne va despărți, cuvinte de neauzit așa bine atunci când ești tânăr și bucuros, în clinchetul clopotelor de nuntă

cu cine ai vrea să fii în cel din urmă moment al vieții dacă nu cu cel pe care-l iubești, cu cel care-a fost lângă tine pas cu pas, teamă cu teamă, vis cu vis, încordare cu încordare, boală sau veselie.

când știi că vei părăsi tot ce-a fost aici, cine-ai vrea să te mângâie dacă nu cel care te-a cunoscut până în măduva oaselor și știe cât ai iubit viața și cât îți este teamă de trecere,

 cine să te țină de mână dacă nu el, suflet lângă care ai plâns și ai râs, ai mers pe un drum, același, frumosul, întortocheatul, suișul, coborâșul. cine să-ți spună cele din urmă cuvinte, frumoasele, nu-ți fie teamă, am avut bogății aici pe pământ, clipele noastre, zilele noastre, copiii noștri, să le iei cu tine și dincolo, să ne reîntâlnim undeva, altundeva!

nu, nu sunt cuvinte despre moarte, departe de mine gândurile astea, sunt cuvinte despre iubire, despre încredere, despre împărtășirea cu celălalt, prin celălalt, a vieții și a morții, a începutului și a sfârșitului, a celor mai intime trăiri și muriri.

așa, ca cei doi bătrâni ieșind de la biserică, într-o amiază de sfântul Ilie, rezemați unul de altul, unul în altul, ca în povești, până la adânci bătrâneți.

dragul meu, mi-e dor de tine,
e o vară ciudată și lungă, obositor jucată pe-afară, în încercări de înveselire a celor mici, sărind și eu pe lângă ei, în pașii lor mici împletuciți, fugăriți,

serile stăm în balcon, ne-a crescut mesteacănul și-avem umbră, și greieri prin iarbă. vorbim despre mare și despre munte, că ea vrea la o grădiniță nouă, și o bicicletă nouă, iar el se alintă în brațele mele vorbind îndesat. numărăm stelele, atât cât se văd de la noi,

pe pereții din cameră ne apar niște iepuri care țopăie, fug de vulpile șirete făcute de mâinile mamei, iar copiii râd și se strâmbă la ele.

ți-am scris o scrisoare, și-am pus-o la poștă, e o poză cu noi, făcută în parc, toți trei pe-o buturugă, cu lumina de iulie peste spatele nostru, Eliza are un bumerang galben, iar Andrei un jeleu încleiat printre degete.


ți-am făcut și-un desen, suntem tot noi, dar mai zâmbăreți

 te iubim,

 ți-am pus și dragostea noastră, multă, multiplicată la trei, luminoasă, să ne-o trimiți înapoi,
 ca un bumerang de iubire!

postcard (VIII)

să nu ne sperie planurile mari!

fii vesel

umplem vara de culoare și de joacă, asta ca să ascundem lacrimile din colțul ochilor, nevăzutele

de le-aș lua zeci de jucării scumpe, și au destule, tot nu s-ar distra cum o fac cu jucăria făcută de mine, o bucată de cârpă cusută și înveselită pe mâna mea, aia le place, o cutie de carton în care te plimbi, aia e bună, niște sâmburi de caise pictați în verde sunt omizi sau crocodili pe asfalt, sau frunze,

cât de puțin vor ei ca să fie fericiți

 azi în parc erau mulți copaci rupți în furtuna de ieri, copaci groși, înalți, nici nu mă gândeam că pot fi doborâți la pământ...

cât de semeț să te crezi și cât de adânc înfipt în pământ, dacă un vânt te poate rupe de la mijloc, copacule, omule?

Radio ZU

nu-l ascult, dar îl văd, pe coada avioanelor, că tot stăm noi taman lângă aeroport

Eliza m-a întrebat azi de ce nu au copilașii tătici? cum nu au, am iscodit-o eu, păi în parc sunt doar copilași cu mamele lor, ca și mine...și explică-i cum tăticii muncesc ca să aducă bani de hăinuțe, de jucării, de mâncare, iar mamele stau cu cei mici, hmmm, ea când o să fie mare nu vrea tătic, nici copil, vrea să lucreze la bancă,

e bun și-acolo, mi-am zis, într-o zi vroia să vândă zmeură când va fi mare, ca tanti care striga prin cartier toată dimineața: zmeuricăăăă, zmeuricăăăă-avem!

Azi voia să se facă pictor la mare, cum a văzut ea pe plajă.

mi-e greu cu ei doi, abia noaptea după ce-i culc, apuc să mă aud și pe mine, și planul nostru, cel pe care l-am desfăcut în mii de părți, și l-am cusut și iar descusut, de-ar fi toate bune cândva și să fim împreună...

nu apuc să fac nimic pentru mine, nimic, doar 3 cuvinte aruncate pe blog și câteva poze din fugă, adun zilele rostogol, ca ghemotoacele de fân pozate de noi pe câmpurile din Covasna, când eram tineri și călători, dar vreau să sper în marile înțelepciuni și-n marile răbdări

și-n micile minuni, și-n micile fericiri, oricând vor fi ele, numai să fie,

ale noastre

iubesc viața

când mi-s copiii liniștiți, îmbujorați sub un măr ionatan

 când duminica e o liniște de parcă cineva îți șoptește-năuntru: va fi bine, va fiiii biiineee! cineva ca o voce de înger

când miroase a ploaie, a iarbă, a ploaie, a aer curat, după atâtea zile de sahară

când știi că zilele nu sunt doar dulci, gust greu de suportat neîntrerupt,
 când te bucuri ascuns că zilele sunt dulci-acrișoare, amărui gustate pe limbă, de înțeles fiecare aromă, intim despicată în zece, gustativ, contopindu-se cu tine, ființă amestecată de veselie și întristare, de greu și ușor la un loc

când ai acea poftă de viață, de viața asta dulce-acră, ca niște coacăze pe drumul spre coacere

zi de vară până-n seară

Seară pe Bistrița, noi trei, echipa fantastică.

Pe lac, un balon gonflabil, Eliza nu-l scapă. N-am mai văzut atâta bucurie, ca un șoricel într-o roată. Lumina cade în apă și peste ea, sirenă în balon plutitor.
S-a băgat și soarele înăuntru. Fericirea e rotundă uneori.

 Familii de rațe, le dăm plăcintă cu brânză dulce, un rățoi se bate cu altul, puii merg în șir indian, Andrei s-ar băga după ele.

Un băiețel își strigă tatăl să se joace cu el cu lopățelele: tataaa, tataaaaa, Andrei se uită în sus să vadă ce tată apare. Te caută.

Pe ponton e o petrecere, deja cântă de câteva ori Dragoste la prima vedere, dansez cu Andrei pe nisip și-avem picioarele goale, îi cânt ochii tăi de aur/ochi de zână bună, el înțelege ceva de ochi și-mi bagă degetele în ochi și-n gură, apoi râde...

Andrei îmi aduce o piatră frumoasă, mereu face asta, am buzunarele pline de pietre, mulțumesc, dragul meu! când voi avea 80 de ani, să-mi aduci o brioșă, o broșă, o floare, o carte, o piatră culeasă de pe drum...

Pe nisip, două case, a ei și a mea, legate de-un drum pe care-l faci în câteva secunde. Casa ei e mai mare, a mea are doar două camere. Ne sunăm și ne vizităm, eu îi dau dulceață și apă, ea îmi dă cafea în odaia de la etaj. Mă pune să sun la sonerie. Apoi să ghicesc unde ascunde ea o comoară.
Draga mea, să mă mai chemi, iubesc cafeaua băută cu tine!

 Andrei plimbă două găletușe, a făcut deja rotocoale de tălpi pe nisip, e mândru de el, eu pe fundal îi fac galerie cu bravooo, Eli nu-l bagă-n seamă, ea e mare și merge singură, ce mare scofală cu mersul ăsta...

Mititeii noștri sunt bine, dragul meu! Dar să ne vedem cât de curând!

Să ne bem cafeaua într-o casă desenată cu bățu-n nisipul cald!

Cu ei în brațele noastre, printre picioarele noastre.