de la Ana la Caiafa

sau de ce oare nu m-am făcut eu medic sau farmacist?

că bine făceam...am umblat zilele astea cu Eliza pe la câțiva doctori, și-am primit păreri diferite, medicamente diferite, cu reacții adverse diferite și cu acel sentiment că poate greșesc, că poate n-au văzut ei cum trebuie ce are, ba unii m-au sfătuit să merg la psiholog, că tatăl ei a plecat și de aia nu mănâncă.

la psiholog nu am dus-o, nu vreau să-și amintească de-o mamă țăcănită care-o ducea la 4 ani la o femeie ciudată care-o întreba ceva mult prea intim, de suflet,

așa că am luat-o eu băbește, mămește, cătinel așezate pe-o bancă din parc, sub un nuc fâș-fâș, cu Andrei cuminte pe lângă noi, și-am întrebat-o ce are, cum se simte, ce e cu ea, draga mea, și-am vorbit de toate, ca o poveste, că tata n-o minte și n-o părăsește, că o să zburăm cu avionul la el când vine toamna, că noi o iubim, și nu vrem să-i facem injecții, nici să-i dăm pastile sfărmate de la care vomită întruna, și-am mângâiat-o și asculat-o și îmbărbătat-o, iar ea a plâns subțirel, așa, fără lacrimi, în sfârșit, primul ei plâns de când ai plecat, despre ea și despre tine, cum că te iubește și c-o să mânănce când o să-i treacă gâtul.
gâtul care-i este inflamat și are câteva afte, adică nu roșu-n gât, nici amigdalită acută, adică să merg din nou la doctor s-o vadă mai bine, că eu, mamă nepricepută, așa am văzut când mi-a deschis ea gura larg, larg, și întreabă medicul dacă-i așa, calm, nu cumva să-i lezezi orgoliul diagnosticului prost de mai înainte, și daaaaa, asta era, afte, și nu poate înghiți de durere, să nu-i mai dăm antibiotic, îi face mai rău, nici lapte, nici aia, acum îi dăm aialaltă, și aialaltă, bla, bla, bla, bla...

i-am luat un spray cu miere și propolis, cărți noi cu povești și multă răbdare și odihnă, știu c-așa o să-i treacă, trista mea, fată sensibilă până la cer și-napoi, tătoasă, alintătură-slăbătură

acum e mai bine, dar au fost zile ca într-o roată învârtită, amețitor și apăsător, de parcă nu se mai oprea să cobori, să simți pământul neclătinat sub picioare..

Andrei este bine, merge singurel peste tot, pe sub scaune, pe scaune, meșterește tot ce prinde, e curios, cum intră un obiect acolo, dar dincolo, cum se scot și se pun roțile de la o mașină, cum se aprinde lumina, cum se deschide apa, cum de vorbești tu la calculator și el nu te atinge.

Andrei are o prietenă nouă, Diana are 1 an și 3 luni, stau amândoi pe bordură și se uită la copiii mai mari, el o ține de mânuță, ea îl trage de nasturii de la cămașă, eu îi spun să n-o împingă, să-i facă măi-măi, și el se mângăie singur cu mâna pe cap, iar mai nou, a spus prima lui propoziție, primele 2 cuvinte legate, clar răstite, rostite cu telefonul meu la ureche: aio teatea! alo, tata!

eu încerc să fiu tare, deși nu-i ușor, aș vrea parcă să trăiesc într-o familie largă, cu mulți împreună, să ieșim, să pălăvrăgim, verișori, prieteni, amintiri, pe unele bloguri văd cum cei mici cresc cu familia, cu buncii, cu unchi, mătuși, e o fericire de care mă umplu și eu, și mă-ntreb, trebuie oare să fii mormon sau iehovist, sau american ca să-ți fie cei dragi la grămadă, aproape? nu am văzut încă familii de pe la noi care să fie împreună seara în parc, fără intrigi, și bârfe și frustrări, hhhmmm!

afară s-a mai răcorit, și noi, și Eliza de ce-avea pe suflet, așa că suntem mai bine, dar ne e dor de tine, dacă ne citești, dacă ne-auzi, aioo tea-tea! suntem aici împreună la bine, la rău, prieteni mereu!