bumerang

ieri pe drum, un bătrânel și-o bătrânică, mână de mână, prelungi, osoși, străvezii, pas în pas, el o susținea pe ea, era mai înalt și mai drept, ținând capul sus printre oameni, ea mai micuță și aplecată, mergând încet strânsă în mâna lui, și cât mi-au plăcut, erau frumoși atât cât pot fi niște bătrâni albiți, tremurați, speriați...

și m-am gândit câ mâine, poimâine, unul din ei nu va mai fi,

poate ea, lăsându-l pe el singur pe drum, 

sau poate că ea va rămâne singură într-un colț de fereastră, fără să mai coboare pe străzi, de teamă că fără el va cădea

oricum ar fi, au trăit împreună până la sfârșit, până la un sfârșit, apoi până la al doilea sfârșit,

o viață de om, până la capăt,

și m-am gândit la noi doi,

la timpul nostru împreună, la bine, la greu, până când moartea ne va despărți, cuvinte de neauzit așa bine atunci când ești tânăr și bucuros, în clinchetul clopotelor de nuntă

cu cine ai vrea să fii în cel din urmă moment al vieții dacă nu cu cel pe care-l iubești, cu cel care-a fost lângă tine pas cu pas, teamă cu teamă, vis cu vis, încordare cu încordare, boală sau veselie.

când știi că vei părăsi tot ce-a fost aici, cine-ai vrea să te mângâie dacă nu cel care te-a cunoscut până în măduva oaselor și știe cât ai iubit viața și cât îți este teamă de trecere,

 cine să te țină de mână dacă nu el, suflet lângă care ai plâns și ai râs, ai mers pe un drum, același, frumosul, întortocheatul, suișul, coborâșul. cine să-ți spună cele din urmă cuvinte, frumoasele, nu-ți fie teamă, am avut bogății aici pe pământ, clipele noastre, zilele noastre, copiii noștri, să le iei cu tine și dincolo, să ne reîntâlnim undeva, altundeva!

nu, nu sunt cuvinte despre moarte, departe de mine gândurile astea, sunt cuvinte despre iubire, despre încredere, despre împărtășirea cu celălalt, prin celălalt, a vieții și a morții, a începutului și a sfârșitului, a celor mai intime trăiri și muriri.

așa, ca cei doi bătrâni ieșind de la biserică, într-o amiază de sfântul Ilie, rezemați unul de altul, unul în altul, ca în povești, până la adânci bătrâneți.

dragul meu, mi-e dor de tine,
e o vară ciudată și lungă, obositor jucată pe-afară, în încercări de înveselire a celor mici, sărind și eu pe lângă ei, în pașii lor mici împletuciți, fugăriți,

serile stăm în balcon, ne-a crescut mesteacănul și-avem umbră, și greieri prin iarbă. vorbim despre mare și despre munte, că ea vrea la o grădiniță nouă, și o bicicletă nouă, iar el se alintă în brațele mele vorbind îndesat. numărăm stelele, atât cât se văd de la noi,

pe pereții din cameră ne apar niște iepuri care țopăie, fug de vulpile șirete făcute de mâinile mamei, iar copiii râd și se strâmbă la ele.

ți-am scris o scrisoare, și-am pus-o la poștă, e o poză cu noi, făcută în parc, toți trei pe-o buturugă, cu lumina de iulie peste spatele nostru, Eliza are un bumerang galben, iar Andrei un jeleu încleiat printre degete.


ți-am făcut și-un desen, suntem tot noi, dar mai zâmbăreți

 te iubim,

 ți-am pus și dragostea noastră, multă, multiplicată la trei, luminoasă, să ne-o trimiți înapoi,
 ca un bumerang de iubire!