cu cizmele de la Adi

Dacă cineva mi-ar spune că nu se va sfârși totul acum, nici mâine, nici peste mii de ani, aș fi mai împăcată? Aș trăi altfel? Toată zbaterea e pentru ca nimic nu se mai întoarce și nimic nu se mai repetă, și totul se duce, iar memoria abia, abia le mai ține, ca o pânză subțire, o nadă cu prea mult pește.

Uneori le întreb pe mamele de la bloc ce mai fac, și primesc aceleași răspunsuri: pe-aici, la datorie, supra-viețuim! de ce trebuie să supraviețium vieții, viața trebuie trăită, gustată, dansată, plânsă încet, zâmbită, iubită, nuuu supraviețuită.

Și-mi dau seama că mă molipsesc de la ele, ca și cum aș avea de dus cea mai grea povară din lume, copiii mei, casa mea, treburile, netreburile...toate-s de of și de jale, un chin și-o veșnică supraviețuire, oare asta e totul?

 

Lumea poate fi filtrată. Ca apa de impurități. Cernută prin sită. Sunt zile când le cerni pe toate prin sita deasă, alteori printr-o sită fină, să rămână doar praful de aur strălucind la soare. Unii oameni au filtre la inimă.

  

Nu suntem doar atât. Viața nu e doar atât. Trebuie să fie și altceva. Știu asta. Dar cum să ajung să pot trăi acest altceva?

Aș vrea uneori o nebunie. Ca o dezmorțire a inimii, a încheieturilor, a oaselor. Mi-e frică de amorțire. Asta din cauza claustrofobiei mele. Aș vrea ca ei să triască zburând, nu cu rădăcini în betonul din fața scării, blazați, printre șlapii tatălui gras care bea bere.

Dacă mă întâlniți prin parc, să mă-ntrebați ce mai fac, și vă spun că viețuiesc, viețuiesc cu tot sufletul, și pe cele frumoase și pe cele grele, super-viețuiesc!