lumea lor

20 ianuarie

Ieri spre balet, am trecut pe lângă mitingul din centrul oraşului:

ce fac oamenii ăştia aici? protestează, Eli! da` de ce potestează? ca să avem o ţară mai bună şi mai frumoasă! da` ţara noastră nu e frumoasă? 


Am grăbit-o spre cursuri şi nu i-am mai spus nimic din ţara noastră, a oamenilor mari şi trişti, am lăsat-o aşa, numărând câţi paşi facem de pe-un trotuar pe altul ca să traversăm strada.

Azi la grădiniţă am lăsat-o plângând, după atâta vreme nu înţelege mare lucru din acel loc, copii care se împing şi ţipă, ingrijitoare nervoase, statul pe scăunel nonstop, de asta vreau o altă ţară, draga mea! şi cred că ceva nu-i place acolo, sunt sigură pentru că iar a început să-şi roadă unghiile.

Acasă rămân doar cu Andrei, 8 kilograme de alint şi de râs, vorbăreţ, gălăgios, mâncăcios de banane şi avocado, în ciuda sfaturilor mamei mele, născutăîncincizeci, dă-i băiatului mâncare serioasă, ce-s astea???

Andrei e tenor, ori comentator sportiv, îi plac păsările, copacii, şi să vorbească uitându-se pe la icoane, bunica zice că-l face manager, preot, sau ca Mircea Badea. Se bâţâie în picioare şi ar vrea jos pe covor, direct în joaca Elizei.
 Se joacă mult cu avionul lui roşu, e fascinat, iar atunci tot bunica îi spune că se va face pilot, şi poate o s-o plimbe şi pe ea printre nori, la clasa întâi...

Lucian vine obosit din delegaţii, nu apucăm să vorbim multe, doar să râsu-plânsu de mesajele celor ce sunt în stradă, că românul s-a născut scriitor de pancarte, apoi adormim pe lângă copii, le vrem o ţară mai bună, a lor, cu bun simţ şi bunătate, mâ gândeam azi la băieţii care se împingeau fără rost în peretele grădiniţei, cum le va fi mai târziu în ţara oamenilor mari, ce şi unde vor scrie.

Aş vrea o plimbare luungă pe undeva, sau aş vrea primăvară. Sunt zile când Andrei nu prea doarme, ca azi, am citit, ne-am ţinut ocupaţi unul pe altul, uite, vezi, animalele! broas-ca! oac! oac! el râde şi bate cu degetele răsfirate pe cartea lucioasă, Eliza e tot geloasă pe el, deşi când ea e acasă, ea e buricul pământului nostru, n-ar avea motive, dar totuşi îmi zice că o doare sufletul când ţipă Andrei şi să-l duc în cealaltă cameră.

Mă împart lor, deşi aş vrea pentru mine doar o plimbare, printr-un sat, la munte, sau să alerg, să alerg, mă simt amorţită şi nelaloculmeu. 

Azi ne-am făcut poze. De ianuarie 20. O zi oarecare din viaţă.