The true mystery of the world is the visible, not the invisible!
Oscar Wilde

marți, 24 ianuarie 2012

memorie, să nu mă laşi!

24 ianuarie

 Şi noi cum eram? ce mai făceam?
Păi...crezi că eu mai ştiu cum aţi crescut voi 4!?

aşa îmi răspunde mereu mama când o întreb despre noi, despre mine mică, despre ea cu noi mici, despre timp, neavut de petrecut destul acasă, trebuia să fugă la fabrică şi noi să rămânem cu ceaiul pus de ea cu grijă, ceaiul rece până ne trezeam noi, în care înmuiam biscuiţii.


Despre grădiniţa mea nu-mi amintesc foarte multe, frânturi, mirosuri, mirosul fularului la gură iarna, săniuţa şi tata care trăgea înaintea noastră, era uriaş, dulapul, săculeţ, supa de găluşte, grişul, mirosul de ploaie şi melci când ne scotea afară, în şorţuleţe gri, mirosul de tufe cu flori albe, fratele meu la grupa mică, ce mic şi frumos şi cuminte e!

Vag, ca în ceaţă, cu 30 de ani în urmă, 30, ca un bolovan de timp prăvălit peste ani mititei, peste cântece, serbări, părinţi, patul care ieşea din perete, Moş Crăciun. Vag, dintr-un departe departe, oare au fost sau doar le inventează mintea ca un şiretlic?

Azi m-am dus eu după fată la grădiniţă. S-o iau. Aşa cum făcea mama, iar mie îmi plăcea s-o văd venind, o aşteptam. Oare Eliza simte la fel? Cât îşi va aminti din toate acestea? Drumul nostru cu ţopăială, cu ghetuţe vorbăreţe, cu ploi, frunze, castane de dat cu piciorul, zăpadă scârţ, scârţ, linia ferată, fabrici vechi, drumul fără trotuar, de mers aproape prin şanţ, să nu ne calce maşinile, mână de mână, şi ce-ai mai făcut azi la grădiniţă? ahaa, şi ţi-a plăcut? bravo, Eli! Oare îşi va aminti de păpuşa cu părul portocaliu, croşetată de mama repede, repede, până la 4, şi care-a venit s-o ia acasă?




Dar eu?
Eu?
Îmi voi aminti de ei mititei, aşa cum sunt azi? cum au fost azi, o zi oarecare, ea vorbindu-mi despre ce mănâncă fiecare animal, şi tremurând cu mâinile în buzunare, el mâncând supă la prânz şi făcând feţe haioase.
Îmi voi aminti? sau vor fi imagini neclare, ca de după un geam, ca un joc al memoriei?


6 comentarii :

  1. Ce frumos scrii, Roxana!M-am regasit mult in gandurile tale si mi-ai dat subiect de meditat in noaptea asta!Sunteti minunati!

    RăspundețiȘtergere
  2. Frumos, frumos! Emanati multa liniste si normalitate de care, din pacate, avem parte tot mai rar! Super frumos!

    RăspundețiȘtergere
  3. Foarte frumos ai scris...ale mele sunt mari deja si sunt multe lucruri pe care le-am uitat...ma uit la fotografii de acum 15 ani si nu-mi vine sa cred ca cea mare e bebele de atunci...franturi de amintiri am si eu, dar amanuntele s-au dus...Parca la cea mica, pentru ca beblusenia si copilaria mica inca nu e atat de departe, amintirile sunt mai vii...

    Si eu imi amintesc de mama ca ne incurca, nu mai stia care cand ne-am nascut, la ce ora adica...si atunci am zis ca eu nu voi uita. Asta stiu! :)

    In plus am amintiri din copilaria mica pe care le stiu din povestile mamei si a tatalui. Pentru ca eu eram prea mica sa imi amintesc...dar apoi am si amintiri personale, astea raman...asa ca un puf cald pentru varste mari...

    RăspundețiȘtergere
  4. vai noua, Oana, ca suntem banali si simpli, multumim de citire!

    RăspundețiȘtergere
  5. Roxana, tizo, multumesc! ma faci sa rosesc!

    RăspundețiȘtergere
  6. Salmi, si eu imi propun sa nu uit, desi ma uit la pozele fetei din 2008 si parca-s de demuuult. M-ai amuzat cu mama voastra si orele nasterii, tatal meu se incurca si la zilele din luna :)

    RăspundețiȘtergere